Afecțiunea mai puțin cunoscută care îi face pe oameni să se rătăcească inclusiv în propria casă. Cum se manifestă
Pentru unii oameni senzația de a fi rătăciți nu dispare niciodată. Ea poate apărea chiar și atunci când încearcă să se orienteze în propria locuință.
Unele estimări sugerează că până la una din 30 de persoane ar putea fi afectată de dezorientarea topografică de dezvoltare (Developmental Topographical Disorientation – DTD). Această afecțiune este descrisă ca o incapacitate pe tot parcursul vieții de a se orienta, chiar și în locuri extrem de familiare.
Persoanele cu DTD spun că se rătăcesc frecvent – cel puțin de câteva ori pe săptămână – încă din copilărie. DTD nu este cauzată de o leziune cerebrală, de o boală neurologică sau de o afecțiune psihiatrică. Din câte știu cercetătorii, așa a funcționat întotdeauna sistemul lor intern de orientare, scrie The Conversation.
Primele cercetări asupra DTD s-au concentrat pe cazurile severe, în care dezorientarea era atât de puternică încât oamenii apelau la ajutor de specialitate. Astăzi însă se știe că există variații importante între cazuri. Formele mai ușoare pot trece neobservate întreaga viață, fiind puse pe seama faptului că persoana este pur și simplu „slabă la orientare”.
În ultimul deceniu, termenul DTD a ajuns să includă o gamă foarte largă de probleme de orientare. Această extindere a creat dificultăți în definirea precisă a afecțiunii și în oferirea unui sprijin adecvat persoanelor afectate.
O hartă mentală a lumii
Majoritatea oamenilor își înțeleg mediul înconjurător construind o reprezentare mentală a reperelor și a relației dintre acestea și propria poziție. Aceasta este numită hartă cognitivă. Ea ne permite să anticipăm ce se află după colț și să ajungem dintr-un loc în altul fără să ne gândim prea mult.
Capacitatea de a construi și utiliza o hartă cognitivă ne ajută, de asemenea, să ne adaptăm flexibil mediului. Putem traversa o stradă pe care nu am mers niciodată sau putem indica aproximativ direcția spre casă chiar și atunci când ne aflăm într-un loc necunoscut.
Un grup de cercetători a lucrat cu persoane care trăiesc această experiență, prin interviuri și consultări și propun ca acest subtip să fie denumit „atopie”, termen care înseamnă literalmente „a trăi fără un loc” sau „fără o hartă”.
Persoanele cu atopie nu își construiesc o hartă cognitivă a mediului. Deși au o memorie foarte bună pentru repere – pot recunoaște și reține elemente distinctive ale locurilor – imaginea de ansamblu nu se formează niciodată. Cu alte cuvinte, ele pot ști că locuința lor este undeva lângă gară și că magazinele sunt aproape de casă, însă aceste informații rămân separate, fără să se combine într-o hartă mentală coerentă pe care să o poată „vedea de sus”.
Astfel, în momentul în care traseul obișnuit este întrerupt – din cauza unui drum închis, a unei greșeli de direcție sau pentru că ajung la o clădire dintr-o parte neobișnuită – nu există o hartă mentală la care să poată apela. Reperele le spun ce văd, dar nu și cum se leagă toate între ele.
După cum a explicat unul dintre participanții la cercetare: „În mintea mea sunt mereu într-un singur loc, așa că nu-mi pot imagina cum arată mediul din jur.”
Cum afectează viața de zi cu zi
Atunci când orientarea devine atât de dificilă, persoanele cu atopie tind să devină mai rigide în comportament, evită să iasă din casă sau ajung să depindă aproape complet de dispozitivele GPS. Acest comportament poate fi interpretat greșit drept neatenție, anxietate sau chiar lipsă de inteligență, deși aceste presupuneri sunt complet nefondate și pot avea consecințe psihologice importante.
Fără sprijinul potrivit, persoanele cu atopie își pot pierde rapid independența. De exemplu, una dintre participantele la studiul nostru nu mergea nicăieri singură, bazându-se pe soțul ei ori de câte ori trebuia să ajungă mai departe de câteva străzi de locuință.
Vestea bună este că atât atopia, cât și DTD nu sunt afecțiuni degenerative, iar orientarea poate fi antrenată mai mult decât cred mulți oameni.
Există dovezi solide că abilitatea de orientare funcționează asemenea unui mușchi. Un studiu a arătat că persoanele care își foloseau foarte rar propriul simț al orientării și se bazau în principal pe GPS aveau o memorie spațială semnificativ mai slabă atunci când erau nevoite ulterior să găsească drumul fără ajutor. Urmărirea acelorași participanți timp de trei ani a arătat că utilizarea intensă a GPS-ului era asociată cu un declin mai accentuat al acestor abilități.
Cercetări anterioare au demonstrat că programele de antrenament în realitate virtuală pot ajuta persoanele cu DTD să își îmbunătățească orientarea spațială. În prezent testăm un program similar destinat persoanelor cu atopie. Acesta durează șase săptămâni și urmărește să reducă dificultățile de orientare și să îmbunătățească abilitățile de navigare.
stirileprotv.ro
